Atât bărbații cât și femeile din Egiptul antic foloseau farduri pentru puterilor lor supranaturale. Ca un omagiu adus zeului Horus, ochii fardați cu un contur puternic erau partea cea mai importanta a feței.
Cleopatra folosea un ruj pe bază de argilă amestecată cu apă pentru a-și colora buzele, iar pentru fard de ochi folosea un amestec de metal, plumb, cupru, cenușă și migdale uscate. Credeam că fardul pentru ochi îndepărta spiritele rele și îi protejau de soarele puternic al Egiptului.
Nici sprâncenele nu erau ignorate. Le întunecau, arcuiau și alungeau cu ajutorul unor vopsele pe bază de carbon.
Vechii greci și sprâncenele
Vechii greci prețuiau mult puritatea și acest lucru se reflecta în ritualurile de înfrumusețare ale femeilor. Femeile deja măritate optau pentru un look natural, în timp ce celelalte își vopseau sprâncenele cu negru. Fardurile erau în principal pe bază de minerale și piatră.
Sprâncenele unite erau considerate o trăsătură frumoasă, și în niciun caz un motiv de a marge la salon pentru pensat.
Vechii romani și sprâncenele lor
Femeile Romei antice aveau mai multă libertate în ritualurile de înfrumusețare decât cele din Grecia, iar sprâncenele unite erau cea mai de dorit trăsătură de frumusețe. Erau un semn de inteligență și erau purtate de cele mai frumoase femei ale timpului.
A urmat apoi o perioadă destul de incoloră (la propriu), machiajul nemaifiind considerat ceva de dorit, până la începutul secolului XX, când s-a produs o explozie pe piața produselor cosmetice.
Femeile din Evul Mediu își scoteau în evidență fruntea bombată (un semn de frumusețe în acele timpuri), pensându-și sprâncenele până la extrem.
Standardul acelor vremuri erau sprâncenele atât de subțiri încât erau aproape invizibile, multe femei vopsindu-le în tonuri de roșcat ca omagiu adus Reginei Elisabeta.
